vineri, 31 martie 2017

Vaccinarea în timpul sarcinii


Riscul legat de dezvoltarea fătului în cazul vaccinării mamei este considerat ipotetic.
 Nu sunt dovezi ale legăturii directe dintre malformațiile congenitale și administrarea vaccinurilor inactivate sau chiar vii atenuate.

Dar administrarea oricărui vaccin unei femei gravide trebuie făcută numai la recomandarea 
medicului, atunci când:
 probabilitatea expunerii la boală este mare,
 infecția poate reprezenta un risc pentru mama și/sau făt,
 probabilitatea ca vaccinul să determine reacții adverse este redusă.

Recomandarea unui vaccin se face în funcție de riscurile și beneficiile vaccinării, atât pentru
 mamă, cât și pentru făt.

Vaccinurile recomandate în timpul sarcinii sunt :

Vaccinul gripal - femeile însărcinate sunt expuse unui risc crescut de complicații cauzate de gripă
Vaccinul tetanic / Vaccinul diftero-tetanic (dT)
 - administrarea este recomandată în trimestrul II sau III de sarcină, dacă au trecut mai
 mult de 10 ani de la ultima doză de vaccin tetanic și/sau diftero-tetanic.

La vaccinarea femeilor însărcinate, preocuparea este teoretică și privește infectarea fătului. S-a demonstrat că numai vaccinul împotriva variolei cauzează vătămarea fătului. Cu toate acestea, de vreme ce posibilitatea teoretică există, vaccinurile vii nu trebuie administrate la femeile însărcinate.

Deoarece vaccinurile inactivate nu se reproduc, acestea nu pot cauza infectarea fătului. În general, vaccinurile inactivate poate fi administrate femeilor însărcinate cărora le sunt indicate. Excepția este vaccinul anti-HPV, care nu trebuie administrat în timpul sarcinii datorită lipsei datelor privind siguranța și eficacitatea pe care acest vaccin le are la femeile însărcinate.

Femeile însărcinate sunt expuse unui risc crescut de complicații datorate gripei. Oricărei femei care va fi însărcinată în timpul sezonului de afecțiuni gripale (în general decembrie - martie) trebuie să i se administreze vaccinul antigripal inactivat.  Femeilor însărcinate nu trebuie să li se administreze vaccinul antigripal viu atenuat.

Orice femeie care ar putea rămâne însărcinată este încurajată să primească o singură doză de Tdap, dacă nu i s–a administrat deja o doză. Femeilor cărora nu li s-a administrat Tdap trebuie să li se administreze o doză de vaccin în perioada postpartum imediată, înainte de externarea din spital sau maternitate.

ACIP recomandă Td atunci când este necesară protecția împotriva tetanusului sau difteriei în timpul sarcinii. Cu toate acestea, sarcina nu este o contraindicație pentru utilizarea Tdap. În anumite circumstanțe, ca de exemplu o epidemie de tuse convulsivă, un clinician poate alege să administreze Tdap la o femeie însărcinată.

Când se administrează Td sau Tdap în timpul sarcinii, se preferă al doilea sau al treilea trimestru pentru a se evita asocierea coincidentă a vaccinării cu avortul spontan, care este mai frecvent în primul trimestru. Clinicienii pot alege să administreze Tdap în loc de Td la vaccinarea catch-up sau de rutină pentru a asigura protecție împotriva tusei convulsive la adolescentele însărcinate, deoarece tusea convulsivă este mai des întâlnită la acestea.

Totodată, aceștia pot prefera administrarea de Tdap la femeile însărcinate care fac parte din personalul sanitar sau personalul din serviciile de educație și îngrijire a copilului pentru a preveni transmiterea la nou-născuții cu vârsta sub 12 luni și la alte persoane vulnerabile și la femeile însărcinate angajate într-o instituție sau care locuiesc într-o comunitate unde există multe cazuri de tuse convulsivă.

La contacții susceptibili ai femeilor însărcinate, din aceeași locuință, trebuie să se administreze MMR sau vaccinul împotriva varicelei și li se poate administra LAIV, vaccinurile împotriva zonei zoster și rotavirusului, dacă sunt eligibili.

Sursa: Centrul Național de Supravegherea și Controlul Bolilor Transmisibile (vaccinet.ro)

joi, 30 martie 2017

Hepatita B și vaccinarea împotriva bolii


HBV este un virus mic, cu înveliș dublu, din familia Hepadnaviridae. Alte virusuri din familia Hepadnaviridae sunt virusul hepatitei rațelor, virusul hepatitei veveriței de pământ și virusul hepatitei marmotei. Virusul are un mic genom ADN circular, care este parțial dublu catenar. HBV conține numeroase componente antigenice, inclusiv HBsAg, antigenul miezului hepatitei B (HBcAg) și antigenul E al hepatitei B (HBeAg). Omul este singura gazdă HBV cunoscută, deși unele primate non-umane au fost infectate în condiții de laborator. HBV este relativ rezistent și, uneori, s-a demonstrat că rămâne infecțios pe suprafețe din mediul înconjurător mai mult de 7 zile la temperatura camerei.

Aproximativ 2 milioane de persoane au fost infectate cu HBV în toată lumea, iar mai mult de 350 milioane de persoane prezintă infecții cronice pe toată durata vieții. Infecția HBV reprezintă cauza hepatitei acute și cronice și a cirozei. Ea cauzează 80% din carcinoamele hepatocelulare. Organizația Mondială a Sănătății a estimat că în 2002, mai mult de 600.000 de persoane au murit în întreaga lume de afecțiuni acute și cronice ale ficatului asociate cu hepatita B.

Mai multe sisteme antigen-anticorpi bine definite sunt asociate cu infecția HBV. HBsAg, denumit anterior antigen Australia sau antigenul asociat cu hepatita, este un determinant antigenic de pe suprafața virusului. Acesta formează și particule subvirale sferice și tubulare de 22-nm. HBsAg poate fi identificat în ser la 30-60 de zile de la expunerea la HBV și persistă pe perioade de timp variabile. HBsAg nu este infecțios. Numai virusul complet (particula Dane) este infecțios. Cu toate acestea, atunci când HBsAg este prezent în sânge, este prezent și virusul complet, iar persoana poate transmite virusul. În timpul replicării, HBV produce HBsAg în exces față de necesarul pentru producerea particulelor Dane.

Parcursul clinic al hepatitei B acute nu poate fi distins de cel al altor tipuri de hepatită virală acută. Perioada de incubație variază de la 60 la 150 de zile (în medie 90 de zile).

Manifestările clinice și simptomele apar mai des la adulți decât la nou născuți și copii, care au, de obicei, o evoluție acută asimptomatică. Cu toate acestea, aproximativ 50% dintre adulți care au infecții acute sunt asimptomatici.

Faza preicterică, care prevestește boala de la simptomele inițiale până la debutul icterului durează între 3 și 10 zile. Este non-specifică și se caracterizează prin debutul subtil al stării de indispoziție, anorexie, greață, vărsături, durere în hipocondrul drept, febră, durere de cap, mialgie, erupții cutanate, artralgie și artrită, urină închisă la culoare cu 1-2 zile înainte de debutul icterului. Faza icterică este variabilă dar, de obicei, durează între 1-3 săptămâni și se caracterizează prin icter, scaune decolorate, sensibilitate hepatică și hepatomegalie (splenomegalia este mai rar întâlnită).

În timpul convalescenței, starea de indispoziție și oboseala pot persista timp de câteva săptămâni sau luni, în timp de icterul, anorexia și alte simptome dispar. Majoritatea infecțiilor HBV la adulți sunt complet vnidecabile, cu eliminarea HBsAg din sânge și producerea de anti-HBs, creând imunitate la infecții viitoare.

Complicațiile infecțiilor HBV

În timp ce majoritatea infecțiilor HBV la adulți sunt complet vindecabile, hepatita fulminantă apare la aproximativ 1%-2% din persoanele cu infecție acută. În fiecare an, aproximativ 200-300 de americani mor datorită bolii fulminante (rata de fatalitate a cazurilor este de 63%-93%).
Deși consecințele infecției HBV acute pot fi grave, majoritatea complicațiilor severe asociate cu infecția HBV se datorează infecției cronice.

Infecția HBV cronică:

Aproximativ 5% din toate infecțiile HBV acute progresează în infecție cronică, riscul de infecție HBV cronică scăzând odată cu vârsta. 90% dintre nou-născuții care dobândesc infecția HBV de la mame la naștere, devin infectați cronic.
Dintre copiii care sunt infectați cu HBV între vârstele de 1 – 5 ani, 30%-50% devin infectați cronic. Până la vârsta adultă, riscul de dobândire a infecției HBV cronică este de aproximativ 5%.

Transmitere:
Virusul se transmite prin expunerea parenterală sau a mucoaselor la fluide corporale HBsAg pozitive de la persoane cu infecție HBV cronică. Cele mai mari concentrații ale virusului se regăsesc în sânge și în fluidele serice; s-au înregistrat titruri scăzute și în alte fluide, cum ar fi saliva și sperma. Saliva poate fi un vehicul de transmitere prin mușcătură; cu toate acestea, alte tipuri de expunere prin salivă, inclusiv sărutul, nu reprezintă modalități de transmitere. Se pare că transmiterea HBV nu se realizează prin lacrimi, transpirație, urină, scaun sau nuclei de picătură.

Vaccinul împotriva hepatitei B:

Caracteristici:
În 1981 în Statele Unite s-a autorizat un vaccin derivat din plasmă. Acesta a fost produs din particule HBsAg de 22-nm purificate din plasma recoltată de la persoanele cu infecție cronică. Vaccinul era sigur și eficient, dar nu a fost bine acceptat, posibil datorită temerilor neîntemeiate de transmitere a virusului HBV viu și a altor patogeni din sânge (ex.: virusul imunodeficienței umane).  Acest vaccin a fost retras de pe piață din S.U.A. în 1992.

Vaccinul recombinant împotriva hepatitei B a fost autorizat în Statele Unite în 1986. În august 1989 a fost autorizat un al doilea vaccin similar.

Vaccinul este 80%-100% eficient în prevenirea infecției sau hepatitei clinice la aceia care primesc seria completă de vaccin. Sunt necesare doze mai mari de vaccin (de 2-4 ori mai mari decât doza normală pentru adulți) sau un număr mai mare de doze pentru a induce anticorpi la o proporție ridicată de pacienți cu hemodializa; acest lucru poate fi necesar și la persoanele cu imunitate compromisă.

Dozajul recomandat al vaccinului diferă în funcție de vârsta recipientului și tipul vaccinului (vezi tabel). Pacienții cu hemodializă trebuie să primească o doză de 40-mcg într-o serie de trei sau patru doze. Recombivax HB are o formulă specială pentru pacienții cu dializa, care conține 40 mcg/mL.

Pentru vaccinarea împotriva hepatitei B la adulți și copii se recomandă ca zona de injecție mușchiul deltoid, în timp ce la nou născuți se recomandă zona anterolaterală a pulpei. Imunogenicitatea vaccinului la adulți este mai scăzută atunci când injecțiile sunt administrate în gluteus. Vaccinul împotriva hepatitei B trebuie administrat la nou născuți cu un ac de cel puțin 7/8 inch (2,22 cm) lungime, iar la copii mai mari și adulți cu un ac de cel puțin 1 inch (2,54 cm) lungime. Vaccinul împotriva hepatitei B administrat prin orice modalitate sau în orice zonă, altfel decât intramuscular în zona anterolaterală a pulpei sau în mușchiul deltoid nu trebuie numărat ca valid și trebuie repetat dacă testarea serologică nu indică obținerea unui răspuns adecvat.

Datele disponibile arată că nivelurile de anticorpi induși de vaccin scad cu timpul. Cu toate acestea, memoria imună rămâne intactă timp de peste 20 de ani după imunizare, iar adulții și copiii cu niveluri scăzute de anticorpi sunt încă protejați împotriva infecției semnificative cu HBV (i.e. boală clinică, antigenemie HBsAg sau creștere semnificativă a enzimelor hepatice). Expunerea la HVB are ca rezultat un răspuns anti-HBs anamnestic care previne infecția HBV semnificativă din punct de vedere clinic. Infecția HBV cronică a fost puțin documentată la cei care au răspuns la vaccin.

Dozele de rapel nu sunt recomandate la adulții și copiii cu status imun normal. Testarea serologică periodică pentru evaluarea statusului imun al celor vaccinați nu este recomandată. Necesitatea dozelor de rapel după intervale lungi de timp va continua să fie evaluată pe măsură ce sunt disponibile informații suplimentare.

Pentru pacienții cu hemodializă, necesitatea dozelor de rapel trebuie evaluată prin testarea anuală a celor vaccinați pentru nivelurile de anticorpi, iar atunci când acestea scad sub 10 mIU/mL trebuie administrate doze de rapel.
Sursa: Centrul National de Supravegherea si Controlul Bolilor Transmisibile (vaccinet.ro)

miercuri, 29 martie 2017

Vaccinarea obligatorie


Vaccinarea obligatorie este vaccinarea cuprinsa în programele naţionale ale fiecărei ţări, care sunt obligatorii pentru toată populaţia ţării respective şi se efectuează gratuit.

Vaccinarea BCG - împotriva tuberculozei

Profilaxia primară a tuberculozei (TBC) se face prin vaccinare cu bacilul Calmette Guerin (BCG), Mycobacterium bovis viu, atenuat.
Eficiența vaccinului este controversată. Rata de protecţie în diferite ţări ale lumii, variază de la 0 la 80 %, în funcţie de prevalenţa bolii şi de eficacitatea vaccinării.
În unele ţări, de ex. în SUA, nu se foloseşte vaccinarea BCG de rutină, datorită scăderii numărului cazurilor de tuberculoză si din cauza reacţiilor adverse, care pot fi grave.

Vaccinarea DiTePer (împotriva difteriei, tetanosului şi tusei convulsive)

Este obligatorie la vârsta de 2, 4, 6 luni, cu rapelul 1 la vârsta de 12 luni şi rapelul 2 între 30-36 de luni.
Seroconversia este maximă după minim 3 doze vaccinale, iar riscul de îmbolnăvire scade cu 96-97% între 1 şi 4 ani.

Vaccinarea DT (împotriva difteriei şi tetanosului)

Se efectuează cu vaccin bivalent ce conține anatoxină difterică purificată şi anatoxină tetanică purificată.
Vaccinul DT se administrează fie ca doză de rapel la copilul mare, după primovaccinarea DiTePer din primii ani de viaţă, fie ca primovaccinare la copiii mari şi adulţii nevaccinaţi sau cu antecedente incerte de vaccinare.

Vaccinarea antipoliomelită

Primovaccinarea se face la vârsta de 2, 4, 6 luni, urmată de rapelul 1 la vârsta de 12 luni şi rapelul 2 la vârsta de 9 ani (clasa a 3-a). Pentru programul naţional de imunizări se foloseşte VPO (vaccin polio oral, cu virusuri polio vii atenuate), preparatul VPOT.
Trei doze vaccinale de VPO oferă o protecţie de 95-100% împotriva celor 3 tipuri de virus polio. Deoarece vaccinarea se face pe cale orală, nu se administrează copiilor cu tulburări digestive importante (diaree), decât după remisiunea acestora.

Vaccinarea antihepatită B

Numeroase studii au demonstrat că vaccinul anti-HB, administrat copiilor cu mame AgHBs pozitive, are o eficacitate de 62-92% în funcţie de doză, interval de administrare, tip de vaccin şi starea antigenului matern.

Vaccinarea ROR (împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei)

A fost introdusă în schema de imunizare din România din 2004, înlocuind vaccinarea antirujeolică simplă.
Se administrează o primă doză la vârsta de 12-15 luni, urmată de un rapel la vârsta de 6-7 ani (în clasa I). Se folosesc trivaccinuri cu virusuri vii atenuate.
O singură doză de vaccin este foarte eficientă împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei, folosirea sa ducând la scăderea semnificativă a incidenţei celor 3 boli. Eşecuri de imunizare apar în aprox. 5% din cazuri, în cazul în care primovaccinarea se efectuează după vârsta de 15 luni. Revaccinarea previne apariţia rujeolei, chiar şi la cei la care nu s-a realizat seroconversia la prima vaccinare.
Sursa : Centrul National de Supravegherea si Controlul Bolilor Transmisibile (vaccinet.ro)

marți, 28 martie 2017

Vaccinuri: date despre siguranță


Siguranța vaccinurilor reprezintă preocuparea principală a fabricanților, furnizorilor de servicii de imunizare și a celor care sunt vaccinați. Capitolul de față descrie modul în care vaccinurile autorizate pentru utilizare în Statele Unite sunt monitorizate pentru siguranță, și prezintă informații generale despre rolul furnizorului în siguranța imunizării.

Vaccinarea este una din poveștile de succes din sistemul de sănătate cu cele mai mari semnificații, din toate timpurile. Cu toate acestea, la fel ca și în cazul oricărui alt produs farmaceutic, niciun vaccin nu este complet sigur sau 100% eficient. În timp ce unele vaccinuri prezintă efecte adverse minore și auto-limitate, unele vaccinuri au fost asociate cu efecte foarte rare, dar grave. Următoarele considerații subliniază necesitatea unui program activ și continuu de siguranță a vaccinurilor.

În prezent, bolile care pot fi prevenite prin vaccinare au atins sau aproape au atins praguri inferioare record. Prin virtutea absenței lor, aceste boli șterg din memorie beneficiile vaccinării. În același timp, în fiecare an, în Statele Unite se raportează aproximativ 15.000 de cazuri de efecte adverse la vaccinare (acestea includ reacții și evenimente adverse care apar concomitent după vaccinare). Cifra depășește incidența curentă raportată a bolilor din copilărie care pot fi prevenite prin vaccinare. Drept urmare, este mai mare posibilitatea ca părinții și furnizorii de servicii de imunizare din Statele Unite să cunoască pe cineva care a prezentat un eveniment advers după imunizare decât să cunoască pe cineva care a avut o boală care poate fi prevenită prin vaccinare. Succesul vaccinării a crescut interesul publicului asupra riscurilor de sănătate asociate cu vaccinurile.

Înainte de autorizare, vaccinurile, la fel ca și alte produse farmaceutice, sunt supuse unor evaluări extinse, în laborator, pe animale, pentru testarea siguranței și eficacității, precum și unor teste clinice secvențiale pe oameni. Testele clinice faza I la om cuprind, de obicei, între 20 - 100 voluntari și se axează pe detectarea efectelor secundare grave. La testele faza II participă, în general, sute de voluntari. Aceste teste durează între câteva luni și 3 ani.

Testele faza II determină care este cea mai bună doză în ceea ce privește eficiența și siguranța, precum și numărul corect de doze. Apoi, vaccinul intra în testele faza III, care pot dura câțiva ani. În testele faza III sunt implicați de la câteva sute la câteva mii de voluntari. Unii voluntari sunt vaccinați cu un alt vaccin deja autorizat, permițând cercetătorilor să compare vaccinurile între ele în ceea ce privește efectele adverse – de la o simplă durere de brat la o reacție adversă gravă.
Dacă se demonstrează că vaccinul este sigur și eficient în Faza III, producătorul se înscrie pentru autorizare la FDA. FDA autorizează vaccinul („autorizația de produs”) și unitatea de producție în care se va produce vaccinul („autorizația de fabricație”). În timpul procesului de înregistrare, FDA verifică tot: rezultatele testelor clinice, etichetarea produselor, unitatea de producție și protocoalele de fabricație.

FDA eliberează autorizația numai dacă vaccinul întrunește standarde riguroase de eficacitate și siguranță, și dacă potențialele beneficii ale vaccinului în prevenirea bolii depășesc riscurile. Cu toate acestea, deși înainte de autorizare se poate estima numărul de reacții adverse post-vaccinare obișnuite, cum ar fi reacții la zona de injecție și febră, numărul comparativ mic de pacienți înregistrați în aceste teste limitează, în general, detectarea efectelor secundare rare sau a efectelor secundare care pot apărea la multe luni de la administrarea vaccinului.

Chiar și cele mai extinse teste pre-autorizare (efectuate pe mai mult de 10.000 de persoane) nu sunt adecvate pentru evaluarea potențialului vaccinului de a induce posibilele efecte secundare rare. Prin urmare, este esențial să se monitorizeze rapoartele de evenimente adverse asociate cu vaccinul, imediat ce vaccinul a fost autorizat și lansat pe piață pentru uz public.
Pentru prevenirea problemelor legate de siguranță, este fundamental ca organele de autorizare să se asigure că toate vaccinurile pentru uz public sunt realizate folosind Practici de producție corecte și că au fost supuse testelor de lot pentru puritate și eficacitate. Producătorii trebuie să depună la FDA eșantioane din fiecare lot de vaccin și rezultatele propriilor lor teste pentru eficacitate și puritate, înainte de a lansa vaccinurile pentru uz public.
Deoarece este posibil ca reacțiile rare, reacțiile întârziate sau reacțiile la sub-populații să nu fie detectate înainte de autorizarea vaccinurilor, evaluarea post-autorizare a siguranței vaccinurilor este critică. Obiectivele monitorizării post-autorizare sunt următoarele:
  • să se identifice reacțiile rare nedetectate în timpul studiilor pre-autorizare,
  • să se monitorizeze creșterea numărului de reacții cunoscute,
  • să se identifice factorii de risc sau afecțiunile deja existente care pot favoriza apariția reacțiilor adverse,
  • să se identifice dacă există anumite loturi de vaccin cu un număr neobișnuit de mare de reacții adverse sau cu un anumit tip de reacții adverse,
  • să se identifice semnalele posibilelor reacții adverse care pot garanta studierea în profunzime a recomandărilor actuale de imunizare sau afectarea acestora.
Istoric vorbind, monitorizarea post-autorizare a siguranței vaccinurilor s-a bazat pe furnizorii de servicii medicale și pe public, aceștia raportând efectele secundare, precum și pe studii de cercetare „ad hoc„ care investighează asocierile rare posibile dintre vaccinuri și afectiunile identificate care prezintă interes pentru oamenii de știință. Astăzi, s-au adăugat testele Faza IV și bazele de date inter-conectate (large-linked databases - LLDBs) pentru a îmbunătăți studiul riscurilor rare ale imunizărilor specifice. Studiile Faza IV pot constitui condiție FDA pentru autorizare. Aceste teste implică participarea a mii de voluntari și studiază chestiuni legate de eficacitatea și siguranța pe termen lung sau examinează chestiunile nerezolvate în decursul testelor clinice Faza III. În 2001, a fost stabilită o rețea de evaluare clinică a siguranței imunizărilor, care va spori nivelul de înțelegere a reacțiilor la vaccin la nivelul de pacient individual.
Sursa : Centrul National de Supravegherea și Controlul Bolilor Transmisibile (vaccinet.ro)

duminică, 26 martie 2017

Vaccinuri


Doar câteva intervenții medicale ale secolului trecut pot rivaliza cu efectul pe care vaccinările le-au avut asupra longevității, a costurilor de îngrijire și a calității vieții.

Vaccinurile au atât un impact direct ( protejează individul vaccinat împotriva infecțiilor), cât și efecte indirecte ( reduc transmiterea agenților infecțiosi de la persoana vaccinată la ceilalți indivizi).

Programele de vaccinare încearcă să controleze, să elimine sau să eradicheze o boală infecțioasă.
Imunitatea la un microb este de regulă indicată prin prezenţa unui anticorp împotriva acelui microorganism. Imunitatea este în general specifică unui singur organism sau unui grup de organisme strâns înrudite. După cum am spus, există două mecanisme de bază pentru dobândirea imunităţii, activ şi pasiv.

Imunitatea activă este protecţia produsă de către sistemul imunitar al unei persoane. Acest tip de imunitate este de obicei permanent.
Imunitatea pasivă este protecţia dată de produse provenite la un animal sau de la om şi transferată la un alt om, de obicei prin injecţie. Imunitatea pasivă asigură de multe ori protecţie efectivă, dar această protecţie dispare cu timpul, de obicei în câteva săptămâni sau luni.

Sistemul imunitar este un sistem complex de celule care interacţionează, al cărui scop principal este acela de a identifica substanţele străine ("nonself") cunoscute sub numele de antigene. Antigenele pot fi vii (cum ar fi virusurile sau bacteriile), sau inactivate. Sistemul imunitar se apără împotriva antigenului. Această apărare este cunoscută sub denumirea de răspuns imunitar şi de regulă implică producerea de molecule de proteine de către limfocitele B, denumite anticorpi (sau imunoglobuline) şi a celulelor specifice (cunoscută şi sub denumirea de imunitate mediată de celule), având scopul de a facilita eliminarea substanţelor străine.

Imunitatea pasivă reprezintă transferul unui anticorp produs de om sau de un animal către un altul. Imunitatea pasivă asigură protecţie împotriva anumitor infecţii, dar această protecţie este temporară. Anticorpii se vor degrada în câteva săptămâni sau luni, iar primitorul nu va mai fi protejat.

Imunitatea activă este stimularea sistemului imunitar de a produce imunitate humorală antigen-specifică (anticorp) şi imunitate celulară. Spre deosebire de imunitatea pasivă, care este temporară, imunitatea activă durează mai mulţi ani şi de multe ori toată viaţa.

Vaccinurile interacţionează cu sistemul imunitar şi adeseori produc un răspuns imun similar cu cel produs de infecţia naturală, însă nu expun subiectul la boală şi la potenţialele complicaţii. Multe vaccinuri produc şi memorie imunologică similară cu cea dobândită prin boala naturală.

Răspunsul imun la vaccinare poate fi influenţat de mai mulţi factori. Aceştia includ prezenţa anticorpului natural, natura şi doza antigenului, calea de administrare şi prezenţa unul adjuvant (ex.: substanţă pe bază de aluminiu adăugată pentru îmbunătăţirea imunogenicităţii vaccinului). Factorii gazdă cum ar fi vârsta, factorii nutriţionali, genetica şi boala coexistentă pot afecta, de asemenea, răspunsul.

Sursa : Centrul National de Supravegherea si Controlul Bolilor Transmisibile (vaccinet.ro)

vineri, 24 martie 2017

Cefaleea secundară


Cefaleile secundare (cefalei cauzate de o altă stare patologică) trebuie luate în considerare la pacienții care se prezintă cu cefalee recent instalată sau la care se schimbă caracterul durerii. Studii observaționale au scos în evidență următoarele semne de alarmă pentru cefaleile secundare care necesită o evaluare prin investigații suplimentare:
  • Apariția recentă sau schimbarea caracterului durerii la pacienți cu vârsta peste 50 de ani;
  • Caracter fulgerător: durerea atinge rapid intensitatea maximă (secunde – 5 minute)
  • Simptome neurologice de focar (slăbiciune la nivelul unui membru, aură cu durata sub 5 min sau peste o oră);
  • Simptome neurologice non-focale (tulburări cognitive);
  • Modificări ale frecvenței, caracterului sau asocierea de noi simptome episoadelor de cefalee;
  • Examen neurologic modificat;
  • Cefaleea care se modifică în funcție de poziție;
  • Cefaleea care îl trezește pe pacient (atenție la migrena care este cea mai frecventă cauză de cefalee matinală);
  • Cefaleea accentuată de activitatea fizică sau de manevra valsalva (tuse, râs, strănut);
  • Pacienții cu risc crescut de tromboză a sinusurilor venoase cerebrale;
  • Tulburări vizuale;
  • Redoare de ceafă;
  • Debut recent al unei cefalei la un pacient cu istoric de infecție HIV;
  • Debut recent al unei cefalei la un pacient cu istoric de neoplasm.
Pacienții care se prezintă cu cefalee și care au un semn de alarmă al unei cefalei secundare trebuie evaluați de către neurolog.
La pacienții cu un caracter stabil al cefaleei examinarea neurologică este normală, cu excepția ptozei palpebrale în timpul și după un acces de cefalee de tip cluster. Prezența simptomelor focale sau non-focale și/sau un examen neurologic modificat crește semnificativ riscul existenței unei patologii subiacente sindromului cefalalgic. Un examen clinic corespunzător, un examen neurologic care să includă și examenul de fund de ochi și determinarea tensiunii arteriale sunt esențiale la prima prezentare a pacientului.
Pacienții care se prezintă cu cefalee pentru prima dată sau cu cefalee cu caracter modificat comparativ cu cefaleea pe care o prezintă în mod obișnuit trebuie să beneficieze de examen clinic, examen neurologic inclusiv al fundului de ochi și de determinarea tensiunii arteriale.
Examinarea neurologică trebuie să cuprindă:
  • Examenul de fund de ochi;
  • Evaluarea nervilor cranieni, în special a pupilelor, a câmpului vizual, mișcările globilor oculari, sensibilitatea și motricitatea facială și funcțiile bulbare (palatul moale și mișcarea limbii);
  • Evaluarea tonusului, forței musculare, a reflexelor și coordonării tuturor celor patru membre;
  • Reflexul plantar;
  • Evaluarea mersului, inclusiv mersul călcâi-vârf;
La nevoie examinarea neurologică poate fi făcută mai amănunțit în funcție de datele de anamneză. Ea trebuie adaptată pentru a include orice simptom focal.

Cefaleea fulgerătoare

Cefaleea fulgerătoare poate fi primară sau secundară. Ea este definită ca fiind o cefalee cu intensitate mare și instalare rapidă, mimând o hemoragie subarahnoidiană prin ruptură de anevrism, cu atingerea unui maximum de intensitate în mai puțin de un minut. La majoritatea pacienților cefaleea se instalează instantaneu. Au existat studii în care la 19 % dintre pacienții cu hemoragie subarahnoidiană durerea a crescut în intensitate progresiv (in până la 5 minute). Cefaleea severă cu debut brusc poate apărea și în cazul activității sexuale sau a exercițiului fizic .
Alte cauze de cefalee fulgerătoare pot fi : hemoragia intracerebrală, tromboza de sinus venos cerebral, disecția arterială și apoplexia pituitară.

Cefaleea prin abuz de medicație:

Utilizarea în exces a medicației pentru cefalee, inclusiv analgeticele simple sau combinate poate determina cefaleea prin abuz de medicatie.

Cefaleea cervicogenă :

Contribuția afecțiunilor coloanei vertebrale cervicale la migrena și la cefaleea tip tensiune este insuficient inteleasă. Între 14 și 18% din cefaleile cronice au origine cervicogenă și sunt determinate de disfuncții musculo- scheletale la nivelul coloanei vertebrale cervicale.
Cefaleea cervicogenă constă într-o durere uni sau bilaterală localizată la nivelul gâtului și a regiunii occipitale și se poate proiecta la nivelul capului și/sau feței. Apariția durerii poate fi precipitată sau agravată de anumite mișcări ale gâtului sau de atitudini prelungite ale regiunii cervicale și este asociată cu poziții sau mișcări modificate ale gâtului și modificări ale tonusului și contractura musculaturii paravertebrale.

http://www.mydoctor.ro/cefaleea-secundara/

joi, 23 martie 2017

Cefaleea


Cefaleea se împarte în general în două categorii:
  • Primară: care nu este în legătură cu vreo patologie subiacentă și care include: migrena, cefaleea de tip tensiune și cefaleea cluster.
  • Secundară: în care sindromul cefalalgic este datorat unei alte stări patologice și include: cefaleea din afecțiunile infecțioase, neoplazice, vasculare sau indusă de administrarea de medicamente.

Cefaleea primară:

Migrena este cea mai frecventă cefalee primară, prevalența ei fiind cuprinsă între 5 și 10% pentru bărbați și 17 – 22% pentru femei. Cefaleea în migrenă este caracteristică:
  • Unilaterală;
  • Pulsatilă;
  • Se instalează în minute până la ore;
  • Intensitate moderată spre severă.
Migrena se asociază cu:
  • Greață și/sau vărsături;
  • Sensibilitate la lumină și/sau sunet;
  • Este agravată de activitatea fizică.
Migrena se clasifică în funcție de prezența sau absența aurei. Aura tipică cuprinde modificări vizuale și/sau ale senzoriului și/sau tulburări de limbaj care sunt total reversibile. Ele pot fi pozitive (ex. Fosfene, parestezii) sau negative (pierderea vederii, hipoestezie). Simptomele se dezvoltă într-o perioadă de peste 5 minute și se remit în 60 de minute și pot apărea în succesiune. Trebuie avut în vedere un accident ischemic tranzitor în situația în care aceste simptome se instalează rapid și mai degrabă simultan decât în succesiune, dacă aura este eminamente constituită din simptome negative sau este foarte scurtă. Aura poate fi prelungită în situația cefaleelor secundare.
Frecvența medie de apariție a atacurilor migrenoase se consideră a fi de 1 – 2 pe lună. Se consideră migrenă cronică migrena care se manifestă în 15 sau mai multe zile pe lună pe o perioadă de cel puțin trei luni.

Cefaleea tip tensiune:

Este cel mai frecvent tip de cefalee primară, având o prevalență globală de 42% pentru bărbați și 49% pentru femei . Durerea este în general mai puțin severă decât în cazul migrenei. Este de obicei bilaterală, cu caracter de presiune sau cu caracter constrictiv, de intensitate ușoară sau medie. Nu este prezentă greața și cefaleea nu este accentuată de activitatea fizică. Poate fi asociată cu o senzație de disconfort sau durere pericraniană, sensibilitate la lumină sau la zgomot.
Cefaleea tip tensiune episodică apare cu frecvență și durată variabile.
Cefaleea tip tensiune cronică survine în mai mult de 15 zile pe lună pentru mai mult de trei luni.
Cefaleea tip tensiune episodică de intensitate mare, disabilitantă este rară, iar pacienții de obicei nu se adresează medicului de familie sau structurilor de primire urgențe.
Diagnosticul de cefalee tip tensiune trebuie considerat la un pacient care se prezintă cu cefalee bilaterală care nu este disabilitantă în condițiile unui examen neurologic normal.

Cefaleea trigeminală autonomă (vegetativă):

Cefaleea trigeminală autonomă este rară și este caracterizată prin accese de durere severă unilaterală în teritoriul de distribuție al trigemenului și este asociată cu fenomene vegetative marcate ipsilateral.
Cefaleea de tip cluster este cea mai comună cefalee trigeminală autonomă. Prevalența ei se consideră de 1:1000.
Cefaleea paroxistică este probabil subdiagnosticată, prevalența ei fiind estimata la 1:50.000.
Cefaleea de tip cluster (în ciorchine) provoacă o durere severă, strict unilaterală. Ea este situată într-una sau într-o combinație de localizări: orbital, supraorbital sau temporal și este însoțită de manifestări vegetative ipsilateral (conjunctive injectate cu sau fără lăcrimare, congestie nazală cu sau fără rinoree, transpirații ale frunții sau feței, mioză și/sau ptoză palpebrală). Fiecare acces începe și se termină brusc, durând de la 15 minute până la trei ore, pacientul fiind neliniștit pe întreaga perioadă a accesului dureros. Frecvența acestor accese variază de la unul pe zi până la opt pe zi. Între paroxismele dureroase poate exista o durere de fond, putând fi observate și caracteristici ale migrenei. Frecvent se poate observa o ritmicitate circadiană a acceselor, acestea apărând zilnic la aceeași oră, iar “agregarea” atacurilor apare în aceeași perioadă a anului. Majoritatea pacienților 80 – 90% prezintă episoade de cefalee de tip cluster între care sunt asimptomatici. Doar 10 – 20% au cefalee cronică de tip cluster – fără remisiune pe perioada unui an sau cu remisiune cu durata sub o lună.

miercuri, 22 martie 2017

Wheezingul


Wheezingul este un zgomot respirator de tonalitate înaltă, o respirație șuierătoare, apărută ca rezultat al îngustării sau compresiei căilor aeriene mici. Este un simptom, cât și un element de examen fizic.

Wheezingul este mai frecvent în timpul expirației, deoarece presiunea intratoracică este mai crescută în această fază, determinând îngustarea căilor respiratorii. Wheezingul apărut doar în expirație indică doar o obstrucție ușoară, în timp ce wheezingul atât în expirație cât și în inspirație sugerează o obstrucție semnificativă a căilor respiratorii.

Cele mai frecvente cauze de wheezing sunt:
  • Astmul bronșic
  • BPOC ( boala pulmonară obstructivă cronică)
Dar wheezingul poate apărea și în alte boli care afectează căile respiratorii mici ( insuficiența respiratorie-astmul cardiac, anafilaxia și inhalarea de substanțe toxice, în cazul unor crize de bronșită, iar la copii bronșiolita și aspirația de corp străin pot fi, de asemenea, cauze de wheezing).

Semne de graviditate:
  • Utilizarea mușchilor respiratorii accesori, semne clinice de epuizare sau reducerea nivelului de conștiență;
  • Wheezing fix inspirator și expirator;
  • Edem al feței și limbii.
Tratamentul definitiv al wheezingului este tratamentul cauzei subiacente.

marți, 21 martie 2017

Icterul la adult


Icterul reprezintă colorația galbenă a pielii și mucoaselor din cauza excesului de bilirubină circulantă (hiperbilirubinemia). Icterul devine vizibil când nivelul bilirubinei este de aproximativ 2 – 3 mg/dl.

Hiperbilirubinemia poate implica predominant bilirubina neconjugată sau bilirubina conjugată.
Hiperbilirubina neconjugată este cauzată de producția crescută, de scăderea absorbției hepatice și scăderea conjugării.
Hiperbilirubina conjugată este cauzată cel mai frecvent de disfuncția hepatocitelor, încetinirea excreției bilei din ficat și obstrucția fluxului biliar extrahepatic.

Cele mai comune etiologii sunt hepatitele inflamatorii (hepatite virale, hepatite autoimune, leziunile hepatice toxice), boala hepatică alcoolică și obstrucția biliară.

Icterul acut la o persoană tânără și sănătoasă sugerează o hepatită acută virală.
Un istoric de consum cronic de alcool sugerează boala hepatică alcoolică.
Icterul nedureros, la pacienții vârstnici, cu scădere în greutate și masă tumorală, dar cu prurit minim, sugerează obstrucția biliară cauzată de cancer.

Între factorii de risc se numără: abuzul de alcool, cancer GI, boala inflamatorie intestinală, sarcina, colecistectomie anterioară.

Semne de graviditate:
  • Durere abdominală severă;
  • Alterarea statusului mintal;
  • Sângerarea GI ( ocultă sau macroscopică);
  • Echimoze, peteșii, purpură.

luni, 20 martie 2017

Bruxismul


Bruxismul este o tulburare caracterizată prin scrâşnitul dinţilor, încleştarea maxilarelor (care conduce în timp la abraziunea suprafeţelor dentare şi la leziuni dentare permanente) şi durere cronică a articulaţiei temporo-mandibulare.

Câteva simptome ale bruxismului:
  • dureri de cap dese
  • dureri în zona articulaţiei temporo-mandubulare şi a urechii
  • încleștarea maxilarelor
Bruxismul își face prezența de cele mai multe ori noaptea în somn şi este semnalat printr-un zgomot de scrâşnire tipic, de multe ori fără să i se acorde o importanţă pe măsură.

Deci există două feluri de bruxism: cel nocturn, care este şi cel mai răspândit, caracterizat de scrâşnirea automată a dinţilor şi contracţii ritmice ale maxilarului, şi cel diurn ce este o reacţie la diferiţi stimuli.

Tratamentul bruxismului

Tratamentul constă în plasarea unei gutiere de bruxism, ce reprezintă un mulaj al dinţilor pe una dintre arcade, ce va funcţiona ca un spacer pentru a nu mai atinge şi toci suprafaţele ocluzale.

Bineînţeles, această gutieră se face după realizarea unei analize a muşcăturii şi după eliminarea anumitor contacte ce reprezintă interferenţe în mişcările mandibulare. Gutiera va avea şi rolul de a relaxa musculatura masticatorie, prin plasarea mandibulei într-o zonă favorabilă, neutră.

Dacă tratamentul efectuat este corect, iar pacientul respectă indicaţiile medicului, atunci există posibilitatea ca, în timp, impulsul involuntar să se diminueze până la dispariţia totală.

vineri, 17 martie 2017

Aftele bucale


Afta bucală (stomatita aftoasă) este o afecţiune care provoacă mici ulceraţii dureroase în cavitatea bucală, de obicei în interiorul buzei, pe obraji sau limbă. Acestea afectează aproximativ 20% din populaţie, fiind mai des întâlnită la copii şi adolescenţi.

Aftele apar de obicei între vârstele de 10 şi 40 de ani, au un caracter recurent, frecvenţa recurenţei aftelor variind considerabil. Unele persoane prezintă doar unul sau două episoade pe an, în timp ce altele prezintă serii continue de afte.

Diagnosticul este pus de obicei pe baza examinării cavităţii bucale. Uneori, medicul poate cere anumite analize, precum teste de sânge, examen bacteriologic sau biopsia ulceraţiilor.

Aftele vor apărea din ce în ce mai rar la vârsta adultă, frecvenţa lor scăzând semnificativ după 40 de ani. Aftele sunt mult mai des întâlnite în rândul femeilor decât al bărbaţilor.

Sunt de asemenea cele mai întâlnite forme de ulceraţii la nivelul cavităţii bucale, cel puţin una din 5 persoane dezvoltând afte bucale într-un anumit stadiu al vieţii.

Cauza exactă a stomatitei aftoase nu este însă cunoscută. Există însă mulţi factori care favorizează apariţia acestei afecţiuni precum: un sistem imun deficitar, stresul, alimentaţia dezechilibrată, fumatul, anumite medicamente, diferite traumatisme la nivelul cavităţii bucale, diferite bacterii, etc.

Alte cauze posibile pentru aftele bucale ar fi bolile autoimune, perioada menstruaţiei, sarcina.
Tratamentul aftelor bucale este în mare măsură reprezentat de ameliorarea simptomelor.

Nu există terapii care să prevină apariţia sau recurenţa. Tratamentul poate consta în clătiri cu soluţii slab antiseptice, atingeri ale veziculelor cu soluţie de nitrat de argint şi acid tricloracetic, cât şi aplicaţii de antibiotice.

Se vor evita alimentele picante, excesiv de reci sau fierbinţi, acide care pot provoca noi iritaţii. De asemenea, se vor înlătura factorii iritativi locali precum lucrările dentare iritante, obturaţiile nefinisate sau muchiile tăioase de la nivelul cavităţii bucale.

joi, 16 martie 2017

Constipația la copil


Constipația reprezintă motivul a aproximativ 5% dintre vizitele la medicul pediatru. Este definită ca întârzierea sau evacuarea de materii fecale dure, uneori în cantități crescute, timp de mai mult de două săptămâni.

Frecvența eliminării de fecale normale variază la sugari. În primul an de viață, numărul defecațiilor variază între 2 și 4 pe zi. Acest număr este variabil în funcție de modul de alimentare: natural sau cu lapte praf (sugarii alimentați la sân au defecații mai frecvente). În general, semnele efortului de defecare (de exemplu, screamatul) nu semnifică întotdeauna constipație; la sugar, mușchii implicați în defecație se dezvoltă treptat. După vârsta de un an, copilul are, în medie, o defecație pe zi.

Etiologie:

Constipația la copii se clasifică în două tipuri principale:
  • Funcțională (95% din cazuri);
  • Organică (5% din cazuri).

Semne de graviditate:

Întârzierea evacuării meconiului (> 24-48 de ore după naștere).
Hipotonie și supt slab (botulism infantil);
Tulburări de mers și modificarea reflexelor tendinoase profunde (implicarea măduvei spinării).
Trebuie tratate cauzele organice specifice.
Constipația funcțională se tratează inițial prin:
  • Modificări ale dietei;
  • Modificări de comportament.

miercuri, 15 martie 2017

Constipația la adulți


Constipația reprezintă evacuarea dificilă sau rară a materiilor fecale, materii fecale întărite sau senzația de evacuare incompletă.

Multe persoane cred că este necesară o defecație zilnică și se plâng de constipație dacă evacuarea nu are loc zilnic. Altele sunt îngrijorate de aspectul (culoare, formă, cantitate) sau consistența fecalelor. Uneori, plângerea principală se referă la defecația dificilă sau senzația de evacuare incompletă după defecație.

Constipația este considerată cauza multor simptome ( dureri abdominale, greață, stare de oboseală, anorexie) care, de fapt, pot fi manifestări ale unor afecțiuni subiacente (de exemplu, sindromul de colon iritabil, depresie, etc.)

Pacienții obsesiv-compulsivi simt adeseori nevoia să scape organismul zilnic de “reziduurile murdare”. Acești pacienți petrec multe ore pe zi la toaletă sau devin consumatori de catarctice.

Etiologie:

Există două tipuri de constipație: acută și cronică.
Constipația acută sugerează o cauză organică, cele mai frecvente fiind:
  • Obstrucție colonică;
  • Ileus adinamic;
  • Medicamente.
La cei mai mulți pacienți, constipația este asociată cu mișcarea lentă a materiilor fecale în colon. Această întârziere poate fi datorată medicamentelor, afecțiunilor organice sau ale funcției de defecație.
Constipația cronică prezintă anumite simptome ( de exemplu, senzația de blocaj anorectal, defecația prelungită sau dificilă), în special când se asociază cu mișcare perineală în timpul evacuării stimulate, sugerează o tulburare de defecație.

Semne de gravitate:

  • Abdomen destins;
  • Vărsături;
  • Sânge în scaun;
  • Scădere în greutate;
  • Constipație gravă cu debut recent sau care se agravează la un pacient vârstnic.

Tratament:

Se ia în considerare oprirea medicamentelor cauzatoare (unele pot fi necesare). Creșterea aportului de fibre alimentare. Se poate încerca un tratament pe termen scurt cu laxative osmotice.