Hematiile

Din cei 5,5 litri de sânge din corpul uman, aproape jumătate, 2,3-2,5 litri sunt reprezentați de hematii (celule roșii).

Forma hematiilor: sunt elemente celulare anucleate, având forma unor discuri bi- sau uniconcave. Eritrocitul prezintă și o plasticitate deosebită.

Dimensiune: Hematiile suspendate în plasmă au un diametru de 7,5-8,3 microni.

Culoare: Privite la microscopul obișnuit, hematiile suspendate au o culoare roșie-portocalie, determinată de prezența hemoglobinei.

Numărul de hematii: În conditți normale, numărul de hematii atinge la bărbați cifra de 5 100 000 +/- 500 000/mmc sânge, în timp ce la femei variază în jurul valorii de 4 600 000 +/- 500 000/ mmc sânge.

Rolul esențial al hematiilor în transportul oxigenului către țesuturi justifică atenția deosebită ce se acordă variațiilor acestor constante.

Creșterea numărului de hematii poate fi de natură fiziologică sau patologică. La vârste tinere, caracterizate printr-un consum exagerat datorită proceselor de creștere, numărul de hematii depășește valorile de mai sus. În aceeași categorie, a variațiilor normale, întră și valorile mari întâlnite la sexul masculin. Viața la altitudine, în condițiile unei reduceri a presiunii parțiale de O2 atmosferic, determină poliglobulia de altitudine.

Scăderile numărului de hematii pot apărea, de asemenea, în condiții fiziologice sau patologice. Exemple ar fi: Hemodiluția în situația unei ingestii exagerate de apă sau la persoanele care muncesc în condiții de presiune atmosferică crescută (hiperbarism), cum ar fi minerii, scafandrii. Scăderile patologice pot fi de diverse cauze: hemoragii, icter hemolitic, anemii prin deficit de formare.

http://www.mydoctor.ro/hematiile/

Sângele

Sângele ( în Latină=Sanguis) este o substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vene și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare.

Sângele este un țesut sub formă lichidă care, prin intermediul aparatului circulator, alcătuit din inimă și vasele sanguine, transportă nutrienții și oxigenul la nivelul țesuturilor corpului, de unde preia bioxidul de carbon și produșii de catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de eliminare.

Sângele este un țesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substanță fundamentală interstițială, plasma, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre volumul plasmei și cel al elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului. În practică, termenul de hematocrit exprimă relația procentuală dintre volumul elementelor figurate și cel al plasmei, sau doar volumul procentual al elementelor figurate. La om, media valorilor hematocritului este de 46/54 (sau 46%).

Prin cei 5,5 litri de sânge, conținut în medie de organismul adult, se realizează toate sau aproape toate schimburile cu rol nutritiv și de epurare între organism și mediul extern.

Funcțiile sângelui sunt:

1. Funcția circulatorie
2. Funcția respiratorie
3. Funcția excretorie
4. Funcția nutritivă
5. Funcția de menținere a echilibrului hidroelectric
6. Funcția de termoreglare
7. Funcția de apărare
8. Funcția de reglare a principalelor funcții ale organismului
9. Asigurarea unității organismului

Sângele este compus din:

1. PLASMA ce conține:

• Apă
• Ioni
• Molecule organice ( Aminioacizi, Proteine, Glucoză, Lipide și Nitrocataboliți)
• Oligoelemente și vitamine
• Gaze (O2 și CO2)

2. ELEMENTE CELULARE:

• Hematii
• Leucocite ( Limfocite, Monocite, Neutrofile, Bazofile și Eozinofile)
• Trombocite

http://www.mydoctor.ro/sangele/

Molarul 3 sau popular “Măseaua de minte”

Cu toate că apar ultimii în cavitatea bucală, la vârsta maturităţii, molarii de minte nu sunt atât de diferiţi de ceilalţi dinţi, dar dacă nu sunt respectate normele igienico-sanitare ei pot modifica chiar şi aspectul estetic.

Există, însă, şi situaţii în care dintele rămâne încarcerat în gingii, ţesuturile din jurul său se pot inflama, iar de aici până la infecţie nu mai e decât un singur pas. Medicul dentist este cel care decide tratamentul şi tot el recomandă extracţia, în cazul unei inflamaţii repetate.

Alte complicaţii care pot apărea: carii foarte greu de tratat, atât pe molari, cât şi pe dinţii alăturaţi.

Netratate, aceste carii cauzează dureri intense la nivelul mandibulei, probleme la mestecat şi chiar senzaţia de zvâcnire a nervului în locul afectat. În plus, prezenţa molarilor bolnavi pot duce la complicaţii precum infecții gingivale, infecţii severe ce pot provoca chiar şi încleştarea gurii, nemaivorbind de înghesuirea dinţilor, carii sau chisturi.

Oricare dintre aceste probleme impune, aşadar, o vizită la cabinetul stomatologului.

Extracţia măselei de minte

O simplă  radiografie panoramică îi va arăta medicului tău ce are de făcut. De cele mai multe ori, însă, extracţia rămâne varianta cea mai probabilă, procedura fiind denumită germectomie.

Aveţi în vedere că extracţia este dureroasă doar atunci când dentistul foloseşte un instrumentar clasic. Şi asta pentru că acesta nu este deloc flexibil, adeseori, faţă de instrumentele moderne care pot uşura semnificativ procesul.

http://www.mydoctor.ro/molarul-3-maseaua-de-minte/

Transplantul renal

Transplantul renal este un proces complex prin care un rinichi obținut prin recoltare chirurgicală de la un donator este implantat la un pacient, care necesită o formă de supleare a funcției renale, fiind în stadiul final de boală renală cronică.

Există pacienți cu insuficiență renală cronică care necesită o formă de supleere a funcției renale, care sunt luați în evidență și testați din punct de vedere imunologic, virusologic și a altor patologii, și aflați pe o listă de așteptare.

Donatorii vii sunt sursa majoră de organe în multe țări, printre care și România.

Se face o evaluare a donatorului ce impune anumite investigații, și anume:

• Determinarea compatibilității în sistemul AB0.
• Crossmatch.
• Determinarea gradului de matching HLA.

Evaluarea statusului de sănătate se realizează prin teste clinice, paraclinice, de laborator și imagistice, teste ale funcției renale și teste adiționale:

• Anamneză și examen fizic complet
• Teste de laborator (hemoleucograma, probe de coagulare, funcție renală, funcție hepatică, glicemie, ioni plasmatici, lipidiogramă).
• Radiografie pulmonară, opțional teste de funcție pulmonara (ventilatorii și/sau respiratorii).
• EKG, opțional ecocardiografie.
• Examen sumar de urină, sediment, urocultură, urina /24h ( clearance creatinine, proteinuria)
• Ecografie abdominală
• Arteriografie renală, angio RM, CT

Contraindicațiile donării:

• Boli renale
• Incompatibilitate în sistemul AB0
• Cross match pozitiv
• HTA severă cu leziuni organice
• Diabet zaharat
• Infecții ( HIV, VHC, VHB)
• Neoplazii, boli autoimune
• Boli cronice severe pulmonare, cardiace, hepatice, autoimune, neurologice
• Sarcina
• Toxicomanii
• Tulburări de coagulare

În același timp se face și o evaluare a receptorului.

Contraindicații absolute pentru transplant:

• Speranța de viață sub un an
• Neoplasme recente netratabile
• Infecții acute sau infecții cronice netratabile
• Infecții HIV sau SIDA
• Mismatch în sistemul AB0

Se vor face următoarele evaluări:

• Evaluare medicală preparatorie
• Evaluare imunologică- tipizare HLA, matching și crossmatching

http://www.mydoctor.ro/transplantul-renal/

Sinuzita

Sinuzita, inflamarea mucoasei sinusurilor paranazale și apariția unei secreții purulente în interiorul sinusurilor. Sinusurile paranazale sunt cavități osoase pline cu aer; pereții osoși fiind căptușiți de o mucoasă care se poate inflama în anumite condiții patogenice.

Există 8 sinusuri - 2 sinusuri maxilare, 2 etmoidale, 2 frontale și 2 sfenoidale.

Sinuzita acută = inflamarea mucoasei  sinusale  cu apariția unei secreții purulente cu durata până la 3 săptămâni.

Sinuzita subacută = durata infecției între 3 săptămâni și 3 luni.

Sinuzita cronică =  menținerea inflamației mucoasei sinusale și a unei secreții muco-purulente mai mult de 3 luni.
Sinuzita poate să afecteze doar un sinus ( cum ar fi sinuzita maxilară) - este cea mai frecventă formă, sau poate să afecteze toate sinusurile = pansinuzita.

O a doua clasificare a sinuzitei ar fi:

• virală,
• bacteriană,
• fungică,
• alergică

Cauzele sinuzitei

Cea mai frecventă cauză este deviația de sept nazal.
Alte cauze ar mai fi: rinita acută purulentă (inflamarea și infecția mucoasei intranazale), rinita cronică hipertrofică, polipoza nazală.

Factori de risc: mediul toxic (pulberi, noxe), factori alergeni, frigul, aerul condiționat.

Căi de transmitere: pe cale aeriană (prin tuse, strănut)

Simptome de sinuzită

Sinuzita acută: rinoree purulentă ( secreție purulentă la nivelul foselor nazale), obstrucție nazală, durere intensă la nivelul ariilor de proiecție a sinusurilor la nivelul feței,  febră, mici sângerări nazale, hiposmie până la anosmie ( scăderea mirosului )

Sinuzita cronică: secreție mucopurulentă intranazală cu durata mai mare de 3 luni, durere de intensitate mică, continuă, senzație de tensiune la nivelul ariilor de proiecție a sinusurilor, obstrucție nazală, hipoosmie, expectorație matinală, tuse

Tratamentul pentru sinuzită

Tratament medicamentos: antibiotic per os sau intravenos ( în cazurile grave) cel puțin 10 zile, antiinflamatorii, mucolititice și secretolitice, antihistaminice
Tratament local:

• toaleta foselor nazale, meșe DNF, administrare de spray vasoconstrictor
• puncție sinusală prin meatul inferior sau mediu cu drenarea secrețiilor purulente din sinusul maxilar

Tratament chirurgical: drenarea secrețiilor purulente din sinusuri, corectarea obstrucției nazale (deviația de sept nazal, hipertrofia cornetelor nazale inferioare)

http://www.mydoctor.ro/sinuzita/

Leziunile valvei aortice

Leziunile valvei aortice se împart în trei tipuri de afecțiuni:

• Stenoza aortică
• Insuficiența aortică
• Boala aortică

Stenoza aortică

Se definește prin existența unui obstacol în calea de ejecție a sângelui din ventriculul stâng în aortă în timpul sistolei.

 După localizarea obstacolului, aceasta poate fi:

• Subvalvulară
• Valvulară
• Supravalvulară

Stenoza aortică valvulară ( fiind și cea mai frecventă stenoză aortică) poate fi congenitală sau dobândită. Se trece printr-o perioadă îndelungată asimptomatică, în momentul apariției bolii pacientul prezintă dispnee inițială de efort, ulterior dispnee paroxistică nocturnă și ortopnee, angină pectorală de efort și sincopă de efort.

Atât sincopa cât și angina pot apărea independent de prezența dispneei și pot fi primele manifestări ale stenozei aortice valvulare. Pentru diagnosticare se fac atât evaluări clinice cât și paraclinice ( EKG, Ecocardiografie, Coronarografie, etc.).

Tratamentul stenozei aortice

• Tratament igieno dietetic: evitarea efortului fizic, regim alimentar hiposodat, evitarea frigului și a temperaturilor ridicate
• Tratament medicamentos
• Tratament chirurgical
• Valvuloplastie aortică

http://www.mydoctor.ro/leziunile-valvei-aortice/

Diabetul zaharat și hipertensiunea arterială

Pacienții cu diabet zaharat prezintă un risc înalt de boală cardiovasculară, de aceea tratarea factorilor de risc și a comorbidităților ( cum este Hipertensiunea Arterială) este foarte importantă și poate preveni eficient evenimentele cardiovasculare.

Diabetul zaharat este definit în mod curent ca un ansamblu de tulburări metabolice caracterizat printr-o stare de hiperglicemie drept rezultat al deficientelor de secreție și acțiune a insulinei.

Diabetul zaharat și Hipertensiunea Arterială se dezvoltă de obicei împreună. Există suprapuneri substanțiale între cele două patologii în ceea ce privește mecanismul etiologic și fiziopatologic.

Se consideră că obezitatea, inflamația, stresul oxidativ și rezistența la insulină sunt căi comune în cadrul ambelor afecțiuni.

Pacienții cu diabet zaharat prezintă un risc crescut de boală cardio vasculară cu dezvoltare accelerată a leziunilor aterosclerotice extensive. Riscul este mai mare la pacienții cu diabet zaharat. Pacienții cu ambele afecțiuni clinice au un risc cardio vascular de patru ori mai mare decât pacienții hiper tensivi non diabetici.

Tratamentul HTA la pacienții cu Diabet Zaharat

Tratamentul precoce al HTA prezintă o importanță particulară la pacienții diabetici, deoarece HTA crește riscul de complicații cardiovasculare la pacienții diabetici.

Fiecare persoană cu diabet zaharat și cu valori persistente ale tensiunii arteriale peste 140/99 mmHg ar trebui să înceapă terapia farmacologică antihipertensivă.

http://www.mydoctor.ro/diabetul-zaharat-si-hipertensiunea-arteriala/

Angina pectorală

Termenul de angină pectorală este utilizat pentru a descrie o durere în piept ce este atribuită ischemiei miocardice. Această afecțiune apare atunci când alimentarea cu oxigen a inimii este inadecvată pentru a satisface necesitățile metabolice ale acesteia.

Cea mai frecventă cauză a ischemiei miocardice este obstrucția arterelor coronare datorată aterosclerozei. Boala cardiacă ischemică este responsabilă pentru un număr mai mare de decese și cazuri de dizabilitate comparativ cu orice altă boală în lumea dezvoltată.

Factori care influențează prognosticul

La pacienții cu boală cardiacă ischemică, factorii majori care trebuie luați în considerare sunt:

• vârsta,
• starea funcțională a ventriculului stâng,
• localizarea și gradul obstrucției coronariene și
• severitatea sau activitatea ischemiei miocardice.

Factori de risc

Principalii factori de risc sunt:

• Diabetul
• Fumatul
• Hipertensiunea arterială
• Obezitatea

Metode de diagnosticare

Diagnosticarea ischemiei miocardice se bazează pe date clinice, examinare clinică, EKG, iar anumiți pacienti necesită alte investigații complementare pentru a ajunge la un diagnostic final.

http://www.mydoctor.ro/angina-pectorala/

TRAUMATISME TORACICE (III) – Voletul costal

Voletul costal mobil – dezangrenat este porţiunea din grilajul costal cuprinsă între două linii de fractură sau o linie de fractură şi cartilagiile sterno-costale (care joacă rol de “balama”) şi care are mişcări independente în timpul excursiilor respiratorii ale restului cuştii toracice.

Dacă interesează mai mult de trei coaste şi este situat anterolateral, acolo unde grilajul costal nu este acoperit de o masă musculară importantă, este generator de insuficienţă respiratorie.

În inspir, coastele desolidarizate de scheletul toracic colabează sub influenţa diferenţei dintre presiunea atmosferică, externă (pozitivă) şi cea pleurală, internă (negativă). In expir, are loc mişcarea inversă, de expansiune. În felul acesta, voletul mobil are o mecanică independentă, inversă faţă de mecanica cuştii toracice, numită respiraţie paradoxală.

Un mecanism oarecum asemanator cu fiziopatologia din pnemotoraxul deschis, face ca în inspir, o parte din aerul conţinut în pulmonul subjacent să fie împins de mişcarea paradoxală a voletului mobil (de colabare) în pulmonul de partea sănătoasă care, în acest fel, primeşte aer atmosferic doar parţial. În expir, are loc fenomenul invers: o parte din aerul conţinut în plămânul de partea sănătoasă este aspirat în plămânul de partea traumatizată, datorită expansiunii voletului mobil. Se creează în acest fel un volum de aer care trece dintr-un plămân în celălalt, numit aer pendular, care nu are schimburi cu aerul atmosferic, sărăceşte în oxigen, se îmbogăţeşte cu CO2 şi determină diferite grade de insuficienţă respiratorie.

Tratamentul constă în fixarea voletului mobil, aşa fel încât să urmeze solidar mişcările respiratorii normale ale cuştii toracice. Ca prim gest se încearcă fixarea provizorie de urgenţă cu benzi de leucoplast şi feşe circulare.

În continuare, bolnavii se împart în două categorii:

• cei la care măsurile provizorii sunt suficiente şi insuficienţa respiratorie este controlată (pulsoximetrul indică o saturaţie de peste 93% oxigen în sângele periferic) şi
• bolnavi la care măsurile provizorii nu au rezultat.

Pentru prima categorie, se continuă cu imobilizarea provizorie până la fixarea voletului.

Dacă voletul este mare, nu poate fi imobilizat şi insuficienţa respiratorie este gravă (saturaţia în oxigen sub 93%), bolnavul este sedat, intubat şi ventilat mecanic.

Consolidarea spontană a voletelor mobile este greoaie datorită mişcărilor permanente în focarele de fractură, produse fie de respiraţia spontană, fie de ventilaţia mecanică. Dacă necesitatea ventilaţiei mecanice se prelungeşte peste două săptămâni şi voletul nu se fixează spontan, se recurge la fixarea chirurgicală a voletului: osteosinteza focarelor de fracturi costale cu plăcuţe metalice înşurubate.

Tratamentul chirurgical poate fi instituit şi iniţial, dacă se consideră că voletul are şanse mici să se fixeze spontan, dacă insuficienţa respiratorie indusă de volet este gravă şi dacă starea generală a bolnavului o permite.

http://www.mydoctor.ro/traumatisme-toracice-voletul-costal/

TRAUMATISME TORACICE (II) – Pneumotoraxul cu supapă (sufocant)

Pneumotoraxul cu supapă – sufocant este forma de pneumotorax în care, datorită unui mecanism de “supapă” creat de traumatism, aerul se acumulează sub presiune în cavitatea pleurală. Supapa poate fi situată la nivel bronho-alveolar în traumatismele închise sau la nivelul unei plăgi penetrante toracice.

Mecanismul de supapă permite o circulaţie unidirecţională a aerului: aerul pătrunde în cavitatea pleurală în inspir şi este împiedicat să se evacueze în expir. Cu fiecare mişcare inspiratorie, aerul acumulat în pleură sporeşte cantitativ, presiunea intrapleurală creşte, devine compresivă, deplasează mediastinul şi alterează grav funcţiile cordului până la stop cardiac.

Diagnosticul este clinic şi trebuie pus urgent: bolnav cu contuzie toracică sau cu plagă penetrantă toracică (de obicei mică), cu semne de insuficienţă respiratorie acută, anxios, agitat, cu un hemitorace hipersonor la percuţie, uneori globulos la inspecţie, suflu amforic la ascultaţie. Nu există timp pentru explorări imagistice.

Tratamentul reclamă deasemeni urgenţă şi constă în introducerea percutanată a unui trocar sau tub de dren în cavitatea pleurală, în spaţiul doi intercostal, pe linia medioclaviculară. Această manevră se efectuează în UPU, în spitalele care dispun de acest departament, sau de către chirurgul de gardă în spitalele mici.

Aerul sub presiune se evacuează cu un şuierat evident şi pneumotoraxul sufocant se transformă în pneumotorax deschis: aerul intră şi iese liber din pleură cu fiecare mişcare respiratorie via trocar sau tub de dren. Efectul compresiv dispare şi momentul critic este depăşit.

În lipsa unui set de drenaj pleural, trocarul sau tubul de dren se prelungesc cu tubulatură sterilă până sub nivelul lichidului dintr-un recipient la marginea patului, sub nivelul bolnavului (drenaj simplu “sub apă” sau drenaj Béclère).

Există valve unidirecţionale, care, montate pe tubul de dren, folosesc o simplă pungă de dren şi fac inutil drenajul Béclère. Drenajul pleural astfel realizat este capabil să rezolve definitiv pneumotoraxul după închiderea plăgii penetrante sau dacă supapa bronhoalveolară are un calibru mic şi se inchide spontan. Dacă fuga de aer persistă (plagă bronhoalveolară importantă) şi în prezenţa unei plăgi penetrante, este necesară toracotomia.

http://www.mydoctor.ro/pneumotoraxul-cu-supapa-sufocant/

TRAUMATISME TORACICE (I) – Pneumotoraxul deschis

Pneumotoraxul deschis este consecinţa plăgilor penetrante toracice. În timpul mişcărilor respiratorii, aerul atmosferic intră şi iese liber în şi din cavitatea pleurală cu un şuierat specific (traumatopnee). Plămânul este colabat şi câmpul de hematoză este redus numai la plămânul sănătos cu hipoxie şi hipercapnie consecutivă. În plus, în inspir, plămânul de partea sănătoasă aspiră nu numai aer atmosferic, ci şi aer din plămânul colabat.

În expir, are loc fenomenul invers: nu tot aerul din plămânul de partea sănătoasă este expulzat la exterior; o parte din aerul expirat trece în plămânul colabat. În felul acesta o cantitate de aer numit aer pendular nu are schimburi cu exteriorul ci trece dintr-un plămân în altul. Aerul pendular care sărăceşte în oxigen şi se îmbogăţeşte în CO2, accentuează şi mai mult hipoxia şi hipercapnia. În timpul mişcărilor respiratorii, apare o deplasare a mediastinului numită şi balans mediastinal, care are ca efect distorsionarea marilor vase şi excitarea receptorilor mediastinali care, adăugată la excitarea receptorilor pleurali produsă de prezenţa şi circulaţia aerului în cavitatea pleurală, au efect şocogen.

Diagnosticul este relativ simplu: plagă toracică prin care aerul circulă în timpul inspirului şi expirului producând un zgomot mai mult sau mai puţin evident (traumatopnea).

Tratamentul de urgenţă constă în închiderea toracelui (transformarea pneumotoraxului deschis în pneumotorax închis) cu benzi de leucoplast şi pansament compresiv, respectând regulile de asepsie şi celelalte reguli de tratament ale plăgilor: vaccin sau ser antitetanic, antibioterapie. În continuare, plaga toracică se rezolvă chirurgical.

http://www.mydoctor.ro/traumatisme-toracice-pneumotoraxul-deschis/

Care sunt cauzele problemelor articulației temporo-mandibulare?

Discul cartilaginos alunecă din spațiul normal articular datorită suprasolicitării mușchilor din vecinătate. Această suprasolicitare produce de obicei o încordare musculară și poate apare ca rezultat al obiceiurilor vicioase cum ar fi:

• scrâșnitul dinților sau bruxismul, nocturn sau în condiții de stress.
• rosul unghiilor poate deasemenea cauza probleme articulare.
• printre alte cauze se numără și pierderea dinților o dată cu înaintarea în vârstă sau diverse traumatisme care au afectat mandibula.

De multe ori nu se poate identifica o singură cauză, ci un cumul de factori care duc la probleme articulare.

Sunt problemele articulare un motiv de îngrijorare?

De obicei, dacă este doar un dezechilibru funcțional care implică musculatura de vecinătate, aceste dureri vor ceda. Însă durerile persistente nu trebuie neglijate. Ele pot trăda afecțiuni mai serioase ale articulației (e.g. artrita ) sau ale elementelor anatomice de vecinătate.

Care este tratamentul?

Tratamentul variază în functie de etiologia afecțiunii. Fie că este durere musculară sau deranjament intraarticular, sau o combinație între cele două. Întregul tratament este concentrat pe a reduce stresul muscular de vecinătate și “volumul de muncă” al articulației, astfel permițând tuturor componentelor să revină la poziția normală.

De cele mai multe ori, tratamentul este conservator. Într-un procent foarte mic dintre cazuri se recurge la metode chirurgicale. Asta poate implica injectarea intraarticulară a diverse substanțe aniiinflamatoare sau regenerante.

Deși supărătoare, problemele articulației temporo-mandibulare nu sunt un motiv de îngrijorare. Este posibil ca după ce simptomele cedează în urma tratamentului, peste un număr de ani ele să revină.

http://www.mydoctor.ro/care-sunt-cauzele-problemelor-articulatiei-mandibulare/

Care sunt semnele afectării articulației temporo-mandibulare?

Articulația temporo-mandibulară este articulația dintre mandibulă și maxilar, singura articulație dublă din organism (dreapta- stânga, conectată prin arcul mandibular). Este constituită din două componente osoase, separate de un disc articular cartilaginos. Componente musculare și ligamente înconjoară articulația.

Disfuncția articulației temporo-mandibulare este foarte des întâlnită, dar de obicei durează doar câteva luni, ulterior simptomele se ameliorează. Sunt cazuri când doar componenta musculară este afectată (mialgie facială), dar există și situații când alte componente articulare sunt afectate (discul cartilaginos sau chiar componenta osoasă).

Cele mai comune semne de afectare a articulației temporo-mandibulare sunt:

• Zgomote în articulație (auzite puternic în ureche): click, cracmente sau crepitalii
• Durere care iradiază în jurul urechii, gât sau scalp
• Dureri de cap
• Limitarea deschiderii gurii

De cele mai multe ori problemele articulației temporo-mandibulare sunt agravate de stress.

Care sunt cauzele ?

Durerea este cauzată de spasmul muscular, iar zgomotele sunt cauzate de discul articular care iese din poziția lui normală în timpul mișcărilor. Spasmul ligamentelor și mușchilor care înconjoară articulația produc dureri importante și limitarea deschiderii gurii.

http://www.mydoctor.ro/care-sunt-semnele-afectarii-articulatiei-temporo-mandibulare/

Electrocutia

Energia electrică descărcată în corpul uman, în afara leziunilor de suprafață, are efecte nefaste în profunzime asupra țesuturilor și organelor, de multe ori cu efect letal. Leziunile de suprafață produse de electrocuție sunt arsuri de diferite grade. Există trei forme de electricitate care pot afecta organismul uman: curent de înaltă tensiune, de joasă tensiune și electricitatea din trăznete.

Curentul de înaltă tensiune de cele mai multe ori produce stop cardio-respirator care necesită resuscitare. Accidentatul cade de la înălțime sau este izbit la pământ, ceea ce poate produce și alte leziuni traumatice secundare (fracturi, rupturi de organe interne). Deasemenea, contractura musculară tetanică poate produce fracturi ale oaselor lungi, tasare de vertebre sau rupturi musculare și/sau tendinoase.

Conductibilitatea electricității în corpul accidentatului are un punct de intrare și o zonă de ieșire, prin care curentul se descarcă la pământ sau la un obiect bun conducător de electricitate:

• punctul de intrare este carbonizat și deprimat și devine în scurt timp edematoas;
• zona de ieșire este explozivă, rotundă sau ovalară și în următoarele zile crește în dimensiuni.

Curentul electric circulă și pe suprafața corpului producând arsuri profunde pe arii întinse. În interiorul corpului, curentul circulă prin țesuturile care opun cea mai mică rezistență: vase, nervi (inclusiv măduva spinării), masa musculară, țesuturi care sunt cel mai grav afectate. La nivelul organelor interne, necroza tubulară renală acută apare de regulă.

Dacă supraviețuiește sau a fost resuscitat eficient, accidentatul trebuie tratat într-un spital multidisciplinar deoarece necesită măsuri terapeutice din diverse specialități: terapie intensivă, cardiologie, neurologie, nefrologie și nu în ultimul rând chirurgie plastică și reconstructivă.

Curentul de joasă tensiune are mai puține efecte generale, dar flama voltaică poate produce arsuri termice profunde care se extind în următoarele zile. Zona arsă se tratează că orice arsură de gr. III, IV , bolnavul este imunizat antitetanic și îndrumat într-un serviciu de chirurgie plastică, unde tratamentul ideal este excizia precoce a escarei și acoperirea cu grefă de piele desicată.

Trăznetul, dacă nu este mortal, poate produce aprinderea îmbrăcămintei și arsuri termice de diferite grade, leziuni tegumentare necrotice arborescente, mici zone arse de gr.IV pe marginile picioarelor și degetelor de la picior, ruptura traumatică a membranei timpanice. Dacă accidentatul a supraviețuit, este tratat în secția de chirurgie plastică și reconstructivă ca oricare alt bolnav ars.

http://www.mydoctor.ro/electrocutia/

ARSURILE

Pielea este cel mai mare organ al corpului și constituie o barieră vitală împotriva invaziei agenților patogeni. Este deasemenea un organ sensitiv major și nu în ultimul rând unul dintre principalii determinanți ai aspectului fizic. Dintre leziunile traumatice ale acestui organ, arsurile, de diverse etiologii (termice, chimice, radice), se situează pe primul loc, atât ca frecvență, cât ca și consecințe, uneori vitale. În funcție de profunzime dar mai ales de întindere, arsurile pot fi grave sau ușoare; în aprecierea gradului de gravitate, întinderea are o mai mare importanță de cât profunzimea.

Întinderea arsurii se exprimă în procente din suprafața corporală și se aproximează prin “regula lui 9”:

• capul și gâtul – 9 %;
• fiecare membru superior – 9 %;
• fiecare membru inferior - 2 x 9 (18%);
• fața anterioară a trunchiului - 2 x 9 (18 %);
• fața dorsală a trunchiului – 2 x 9 (18%);
• perineul – 1 %.

Arsurile de peste 15% (sau 10% la bolnavi cu vârsta de sub 10 ani sau peste 70) sunt considerate arsuri grave, necesită terapie cu fluide i.v. și trebuie îndrumate către un serviciu specializat în terapia marilor arși.

Profunzimea arsurii. Există numeroase clasificări ale arsurilor în funcție de profunzime. De fapt, toate clasificările au în vedere granița între leziuni ce se pot vindeca spontan pe baza incluziunilor epidermice din dermul profund și leziunile care au distrus orice resursă epidermică, la care escara postcombustională se elimină (spontan sau prin excizie chirurgicală) iar vindecarea are loc per secundam prin epidermizare marginală sau prin grefare.

Clasificarea folosită curent în România are patru grade:

• I-eritem dureros,
• II-flictenă cu conținut limpede,
• III-flictenă cu conținut hemoragic,
• IV-escară uscată, insensibilă;

Primele trei grade sunt pasibile de o vindecare (epidermizare) spontană dacă sunt corect îngrijite. Primele trei grade fac parte dintre leziunile care se pot vindeca spontan.

Arsurile grave sunt cele cu întindere mare și/sau cele care interesează și căile repiratorii sau cele profunde când sunt carbonizate structuri funcționale importante (vase, nervi). Bolnavul cu arsuri grave necesită tratament într-o unitate specializată în tratamentul arșilor.

Arsurile ușoare interesează o suprafață mai mică de 15% sau 10% sub vârsta de 10 ani și peste 70 ani. Unele dintre ele – cele superficiale – pot fi tratate într-o secție de chirurgie generală, având ca obiectiv principal evitarea suprainfectării plăgii arse. Arsurile întinse sau profunde ale mânii, ale feței care împiedică alimentația orală și cele profunde care necesită excizii și acoperire cu grefe, necesită tratament în servicii de specialitate, chiar dacă din punct de vedere al suprafeței arse s-ar încadra în categoria arsuri ușoare.

http://www.mydoctor.ro/arsurile/

Tratamentul în pancreatita acută (III)

Supravegherea în secţia de terapie intensivă este necesară doar în cazul pancreatitei acute severe. Reevaluarea continuă include efectuarea radiografiei toracice, a ecografiei transabdominale, CT abdominal şi pelvin.

Tratamentul conservator este indicat în toate formele necomplicate, indiferent de gravitate. Din arsenalul terapeutic fac parte analgeticele, medicaţia antisecretorie şi antiinflamatorie. Importantă este reechilibrarea hidroelectrolitică agresivă, cu o monitorizare continuă a pacientulu. O eventuală pierdere masivă de lichide în spaţiul al III-lea este urmată de apariţia insuficienţei renale acute care se asociază cu mortalitate crescută. Deşi nu există un consens asupra administrării de antibiotice, în lipsa unor evidenţe suficiente cu privire la beneficii sau eventuale riscuri, în formele severe de PA diagnosticate cert ca necomplicate septic, antibioprofilaxia este justificată. Dacă se administrează antibiotice, perioada maximă va fi de 14 zile. Antibioticele cu penetrabilitate optimă în ţesutul pancreatic sunt imipenemul, piperacilina, cefotaxima, metronidazolul şi ciprofloxacina.

Indicaţiile chirurgicale în cazul pancreatitelor acute sunt reprezentate de:

1. necroza infectată,
2. diagnosticul clinic de sepsis şi
3. insuficienţă organică rezistentă la tratament corect şi intensiv, chiar fără evidenţă de necroză infectată.

Managementul pancreatitei acute severe trebuie efectuat de către o echipă multidisciplinară. Echipa este condusă de un chirurg şi cuprinde un specialist în endoscopie digestivă superioară, anestezist şi specialist în terapia intensivă, gastroenterolog, radiolog şi specialist nutriţionist. Dotările necesare activităţii echipei multidisciplinare sunt reprezentate de echipament medical specific secţiilor de terapie intensivă care să includă suport al funcţiei respiratorii şi renale, echipament de radiologie performant (CT, RMN) şi echipament pentru endoscopie (ERCP, EDS).

http://www.mydoctor.ro/tratamentul-in-pancreatita-acuta-iii/

Din ce cauză apare pancreatita acută? (II)

Cauzele determinante ale procesului de pancreatită acută sunt multiple.

Dintre acestea, cel mai frecvent întâlnite sunt:

• litiaza biliară,
• alcoolul,
• hiperlipidemia,
• hipercalcemia,
• disfuncţia sfincterului Oddi,
• droguri şi toxine,
• post ERCP,
• traumatisme,
• intervenţii chirurgicale şi
• cauze idiopatice.

Cauzele puţin frecvente sunt reprezentate de condiţii anatomice sau anatomopatologice deosebite, cum ar fi:

• pancreas divisum,
• cancer periampular,
• cancer de pancreas,
• diverticul periampular,
• vasculita.

Cauze rare, dar prezente în literatura internaţională sunt:

• infecţioase (Coxsackie virus, v. rujeolei, HIV, paraziţi) şi
• autoimune (sdr. Sjogren, deficienţă de a1- antitripsină).

În diagnosticul unei pancreatite acute - formă severă, examenul clinic este decisiv. Examenele de laborator și imagistice confirmă suspiciunea clinică.

Dintre testele de laborator, lipaza și amilaza serică au valoare diagnostică, cu o sensibilitate și specificitate superioare pentru lipază. Proteina C reactivă este considerat factor de diagnostic pozitiv şi diferenţial între pancreatita acută - forma severă şi medie și factor prognostic în evoluție.

Dintre examenele imagistice, ecografia transabdominală este utilă doar în 25-50% din cazuri în momentul internării. Se practică mai ales pentru stabilirea diagnosticului etiologic (pancreatita de etiologie biliară). CT –ul cu substanţă de contrast are o sensibilitate şi o valoare predictivă pozitivă de aproape 100%, fiind recomandat și în urmărirea evoluţiei.

http://www.mydoctor.ro/din-ce-cauza-apare-pancreatita-acuta/